Patru clase la Români

Postat: 16 mai 2012 | Autor: | Înscris în: Note | Tags: , , , , , , , , | 2 comentarii

Prețuirea cea mai mare a celor 22 de ani de administraţie românească în Basarabia au dat-o tot basarabenii. De mic ştiam că dacă zici despre cineva că are „patru clase la Români”, atunci educaţia acelei persoane valorează cât toată şcoala la sovietici.

Universul celor „patru clase la Români” mă fascina. Acesta cuprindea (auzisem eu de la bunica, mai citisem şi la Creangă) nu doar gramatică şi caligrafie, ci zeci şi sute de povestiri de glorie, poezii despre domnitori, colinde şi poveşti. Doar de la bunicii noştri mai puteai învăţa cântece despre Ştefan cel Mare, sau urături cu Bădiţa Traian.

Nimeni niciodată însă nu va putea să afirme ceva asemănător: „Ei, să ştii că are (sau a avut, mă rog) patru clase la ţarul Nicolae!”. Deoarece, Românii din Basarabia nu au avut parte de carte în timpul Imperiului Rus. Din data de 16 mai 1812 şi până la 27 martie 1918, între Prut şi Nistru s-au scurs, practic, 106 ani de întuneric intelectual. Iar după 1940, basarabenii au trecut prin deportări, foamete, sute de mii de români fiind exterminaţi de cei care încearcă să ne încredinţeze că ne-au eliberat şi că au deschis şcoli şi universităţi. Au deschis, nu zicem ba, dar mai întâi le-au închis pe cele româneşti. Că noi în Basarabia am avut Şcoală!

Dar ce s-a ales din cele învăţate în şcoala sovietică? Praful! Oricum, domnitorul nostru Ştefan cel Mare şi Sfânt, cel din cântecele bunicilor noștri cu „patru clase la Români”, a revenit printre noi, iar veneticul Lenin, cel care se vroia „veşnic viu”, a dispărut din viaţa noastră.

Basarabenii mai uită, poate, nenorocirile aduse de ocupanţii ruşi, dar rămân fascinaţi în continuare de cele „patru clase la Români”. Aceasta este diferenţa esenţială dintre cei 22 de ani româneşti şi cei 200 de ani ruseşti! De zece ori mai puţini ani, ce emană de o mie de ori mai multă lumină.

„Patru clase la Români” este miracolul pe care România l-a realizat în Basarabia. Într-un timp relativ scurt, autorităţile române au reuşit să alfabetizeze întreaga populaţie dintre Prut şi Nistru. Cei 200 de ani de ocupaţie rusească reprezintă însă blestemul nostru, de care trebuie să ne spălăm cât mai rapid.

De aceea avem azi doliu în Basarabia. Că ne e dor de bunicii noştri, cei cu „patru clase la Români”.

Unirea Principatelor Române

Postat: 24 ianuarie 2012 | Autor: | Înscris în: Note | Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

sau

De ce Republica Moldova nu poate fi considerată succesoarea Moldovei?

Dreptul Internaţional Public, ştiinţa ce reglementează raporturile juridice dintre state, deci singura care stabileşte implicit conduita acestora în relaţiile dintre ele, defineşte succesiunea statelor ca reprezentând substituirea unui stat în locul altuia, în ceea ce priveşte răspunderea pentru relaţiile internaţionale ale unui teritoriu. Această problemă se ridică, de regulă, în cazul apariţiei entităţilor statale noi pe teritoriul fostelor colonii, când două sau mai multe state fuzionează sau când o ţară se dezmembrează în mai multe părţi.

La 16 mai 1812, la Bucureşti, în Hanul lui Manuc Bei, reprezentanţii Imperiul Ţarist au semnat cu Imperiul Otoman un tratat de pace prin care Poarta ceda Rusiei teritoriul dintre Prut şi Nistru al Moldovei, denumit de ruşi Basarabia. Cedarea către Imperiul Rus a răsăritului Moldovei s-a făcut cu încălcarea tuturor actelor internaţionale în vigoare la acea vreme, luând în considerare şi faptul că Moldova nu era provincie turcească.

Pierzându-şi suveranitatea asupra a jumătate din teritoriul său, vechea Moldovă va continua să existe ca subiect de drept internaţional până când va fuziona cu Muntenia. Ca rezultat al Unirii din 1859, de pe harta lumii au dispărut două ţări, Moldova şi Muntenia, şi a apărut un stat nou, denumit iniţial Principatele Unite, iar mai târziu România, ce a moştenit patrimoniul cultural şi juridic al celor două.

Chiar dacă ideea reunificării tuturor ţărilor române a apărut mult mai devreme, cristalizându-se în timp, prima Unire putând fi realizată pe o perioadă foarte scurtă de timp încă de către Mihai Viteazul, ea a ajuns să domine viaţa publică europeană la mijlocul secolului XIX şi a culminat cu alegerea unanimă a moldoveanului Alexandru Ioan Cuza ca Domnitor al ambelor Principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie a aceluiaşi an în Muntenia. Iar până în 1862 s-a reuşit şi întregirea instituţională a celor două ţări.

Unirea Principatelor s-a făcut benevol şi a fost realizată în virtutea unităţii de Neam, Limbă şi Credinţă a lor. Apariţia noului stat a avut efecte benefice atât asupra românilor din interiorul ţării, aceştia reuşind să înfăptuiască reforme şi să obţină independenţa de stat, cât şi a celor din afara graniţelor, România devenind în scurt timp centrul de atracţie pentru basarabeni, bucovineni şi ardeleni, iar aceasta a dus, inevitabil, la realizarea Marii Uniri din 1918.

Cealaltă jumătate a ţării lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, fiind un teritoriu ocupat abuziv, a rămas în afara procesului de fuzionare. La finele anului 1917, pe ruinele Imperiului Ţarist, Sfatul Ţării constituie şi, la 24 ianuarie 1918 (ce coincidenţă frumoasă!), declară independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti.

Cu siguranţă, au existat mii de motive ca această formaţiune statală să renunţe la independenţa ei şi să reîntregească, în 1918, alături de alte provincii româneşti, spaţiul etnic, lingistic, cultural şi spiritual românesc. Un lucru e sigur! Înaintaşii noştri au înţeles atunci ceea ce nu au reuşit să realizeze politicienii moldoveni după 1991: Republica Moldova nu are dreptul juridic să se considere continuatoarea Principatului Moldova. Sau se va integra, alături de cealaltă jumătate a ţării lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, în componenţa României, sau va reprezenta în continuare un teritoriu locuit de români, organizat abuziv de străini şi pe principii străine ca stat.

Singurul succesor de drept pe plan internaţional al vechii Moldove este România. Moldova este România! Republica Moldova însă, oricât de dureros ar fi să recunoaștem acest lucru, poate fi considerată doar „moştenitoarea” Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Ea a apărut în urma dezmembrării Uniunii Sovietice şi, atâta timp cât nu va renunţa la pretenţiile sale nefondate de stat independent faţă de România, îi va fi recunoscută calitatea de subiect de drept internaţional doar ca urmaşă a fostei colonii sovietice.

În acest caz riscăm să orbecăim prin ceaţa istoriei drogaţi cu iluzia propriei importanţe. Sau putem renunţa la tot felul de inepţii şi să înfăptuim ceea ce au reuşit înaintaşii noştri de atâtea ori de-a lungul istoriei. Şi doar în componenţa României, reveniţi, alături de ceilalţi români, la vatra noastră firească, ne vom putea considera urmaşi demni ai Ţării Moldova.