Legionarii pravoslavnici

De la un timp, o pleiadă de tineri basarabeni, buni români pe timpuri, nu mai sunt unionişti. Şi nici nu mai vor ca Basarabia să se integreze în Uniunea Europeană.

Eu le zic legionari pravoslavnici! Un fel de struţocămilă.

Aceştia promovează insistent Biserica Ortodoxă Rusă, pe Patriarhul Kiril şi pe reprezentanţii Mitropoliei Moldovei. Chiar dacă oficial se consideră mai români decât toţi românii, nu uită să înjure cu prima ocazie Statul Român şi structurile europene, pe motiv că primul acceptă, iar ultimile promovează insistent unele idei inacceptabile de către orice creştin.

Peste noapte, preşedintele Partidului Euroasiatic, o mişcare panslavistă din Rusia, mult prea controversatul Aleksandr Dughin, a devenit ideologul lor, iar ei se mângâie cu gândul că acesta le-a zis odată că i-a citit şi (chiar!) îi respectă pe românii Eliade, Noica şi Ionescu.

E dreptul lor să creadă şi să promoveze ce le trăsneşte prin cap. Chiar şi inepţii de genul că Moldova e “partea care a devenit întreg” şi că foştii interfrontişti sunt cei mai buni prieteni ai moldovenilor, care, vine vorba, dacă ar fi fost să fie după vrerea lor, Moldova nu ar mai fi existat.

Ceea ce cred eu e că un basarabean nu are cum să fie împotriva integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană. Din simpul motiv că România este deja în această comunitate şi e o prostie crasă să crezi că, păstrarea a peste trei milioane de români sub influenţă rusească, va fi benefică acestora. Cine gândeşte astfel, sau e naiv, sau e rău-intenţionat.

Cine îşi poate imagina cum, din dorinţa de a salva Neamul Românesc de „homosexualii” de la Bruxelles, România este ruptă din Comunitatea Europeană?

Sunt mai mult decât sigur că multe trebuiesc schimbate în Uniunea Europeană. Dar, atâta timp cât românii sunt deja acolo, locul nostru e lângă ei. Avem şansa ca, împreună cu alte forţe sănătoase din UE, să punem umărul la schimbarea lucrurilor în bine.

Intuim de ce insistă legionarii pravoslavnici să păstreze Basarabia separat de România. Asta este misiunea pe care o au de o îndeplinit cei ce îi ghidează „spiritual”.

Dar ce li se oferă în schimb Bucureştiului şi Chişinăului, deopotrivă?

„Raiul” euroasiatic!

Un spaţiu geografic, în care singura normă de drept este voinţa personală a lui Putin, Nazarbaiev sau Lukaşenko! În care creştinii ortodocşi abia de reprezintă o jumătate din populaţie, dintre aceştia declarându-se religioşi doar vreo 30%, iar capul Bisericii îşi retuşează în Photo Shop ceasul de peste 30 de mii de Euro de pe mână. O structură politică ce deţine cele mai mari resurse naturale, iar toată populaţia trăieşte sub limita sărăciei, deoarece nu este capabilă să gestioneze treburile statului şi doar o mână de oameni este în drept să dispună de acestea.

Ar mai fi de enumerat multe dintre „avantajele” integrării euroasiatice. Nu este cazul să o facem aici.

Un singur lucru mai e de adăugat. Ţara în care mişcările xenofobe au atins culmi inimaginabile nu va fi capabilă niciodată să îi accepte pe români. Fie ei şi pravoslavnici. Îi va sugruma, aşa cum a făcut-o de atâtea ori de-a lungul istoriei.

Ruşii nu ne regăsesc în conceptul lor anacronic de panslavism!

Iar dacă istoria îmi oferă doar o şansă din două – sau să fiu cu ruşii pravoslavnicii, în spaţiul euroasiatic, sau cu românii ortodocşi, în Uniunea Europeană – eu vreau să fiu cu românii mei!

Şi la bine, şi la rău!


Toamna Mitropolitului

Ieri l-am ascultat, la un post de radio, pe Mitropolitul Vladimir, care explica de ce Patriarhia Rusă şi Mitropolia Moldovei, aflată în subordine canonică Moscovei, sărbătoreşte cei 200 de ani de la înfiinţarea Eparhiei Chişinăului şi a Hotinului, atâta timp cât, până în 1812, noi am avut, de fapt, o Mitropolie.

Ceea ce a spus Mitropolitul s-a rezumat la următoarele: până acum 200 de ani noi am avut o singură ţară şi o singură Mitropolie, veche de peste 600 de ani, iar după 1812 ţara şi Mitropolia au fost frânte în două, între Prut şi Nistru fiind creată Eparhia Chişinăului şi a Hotinului, sub oblăduirea Patriarhiei Ruse.

Acum am înţeles de ce ruşii au motive de bucurie, dar, cu toate păcatele, îndrăznim să-l întrebăm pe Vladâka: Înalt Prea Sfinţia Voastră, noi, moldovenii, cam de ce am sărbători ruperea Ţării Moldovei şi a Mitropoliei ei, veche de peste 600 de ani, în două?

Şi încă una: dacă Patriarhia Rusă va înfiinţa, aşa cum se zvoneşte, încă o Mitropolie la Tiraspol, va sărbători şi Vladâka acest eveniment?


Porcul

Porcul ne-a intrat în casă.

A câta oară, slinos și transpirat, vine să ne ofenseze? Noi nu ducem contul. Avem o plăcere sadică să ni se grohăie în față și să inhalăm GAZELE eliberate de el.

Se lăuda Porcul că a luptat în Transnistria. Chiar el, s-ar putea, să fi împușcat băieții noștri. Mărgăritarele noastre au căzut pe câmpul de luptă.

Iar Porcul e un criminal!

Noi nu-l declarăm pasibil de răspundere penală, alături de ceilalți criminali. Îi facem onoruri, îl cinstim la Cricova, până cade-n rât.

Noi aruncăm mărgăritarele noastre înaintea Porcului! Ca, în cele din urmă, să fim sfâșiați.

Ne merităm soarta din plin!


Vizita Patriarhului Kiril la Chişinău

Kiril, Patriarhul Rusiei, vine la Chişinău, iar noi, românii, popor creştin, cult şi educat, nu avem cum să ne opunem acestei vizite. Este în firea noastră să fim ospitalieri, mai ales că vine reprezentantul fraţilor noştri ortodocşi de la răsărit.

Prea Fericirea Sa reprezintă însă forţa de ocupaţie ecleziastică, promovată de imperialismul velicorus de-a lungul sutelor de ani faţă de popoarele vecine. În 1812, noi, românii dintre Prut şi Nistru, nu simţeam, nici pe departe, necesitatea să ne unim cu Patriarhia Rusă, având, de secole, Mitropolia noastră a (întregii!) Moldove, subordonată Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului, iar ruperea acesteia în două de către ruşi, concomitent cu sfâşierea Principatului Moldova, s-a constituit într-o intervenţie brutală în treburile noastre bisericieşti şi suverane.

De aceea, venirea patriarhului moscovit, cu scopul de a „serba cei 200 de ani de la integrarea Eparhiei de Chișinău în Biserica Ortodoxă Rusă”, reprezintă o depăşire a limitelor autorităţii sale teritoriale şi, respectiv, o încălcare a teritoriului nostru ecleziastic.

Noi suntem fraţi cu toţi creştinii, inclusiv cu ortodocşii de la răsărit, dar nu putem fi în stare de subordonare faţă de ei. Ne plecăm genunchii doar în faţa Bunului Dumnezeu, iar singura structură bisericească ce trebuie să ne reunească este Mitropolia Basarabiei, care, aşa cum e şi firesc, alături de cealaltă jumătate a vechii Mitropolii a Moldovei, face parte din Patriarhia Română. Cu aceasta avem o istorie creştină comuna de aproape două mii de ani (spre deosebire de numai o mie de ani a Rusiei Kievene!!!) şi o limbă de slujire duhovnicească identică.

Biserica trebuie să fie organizată pe criterii de neam sau, cel puţin, de afinităţi identitare. Acest lucru trebuie să fie conştientizat de toţi, inclusiv de clasa guvernatoare de pe ambele maluri ale Prutului, cât şi de prin alte capitale ale lumii. În acest context, înfiinţarea, de către Guvernul de la Chişinău, a comitetului de organizare a vizitei Patriarhului Kiril în Republica Moldova, trebuie privită sub aspectul complicităţii la acţiunile Bisericii Ruse de nerecunoaştere a suveranităţii noastre duhovniceşti şi, respectv, de umilire continuă a creştinilor din acest teritoriu.

Ei, dar, până când guvernanţii se vor mai dezmetici, nutrim şi noi speranţa că Patriarhul Rusiei va veni, va realiza ca este oaspete şi, aşa cum e şi firesc, va pleca acasă.


Patru clase la Români

Prețuirea cea mai mare a celor 22 de ani de administraţie românească în Basarabia au dat-o tot basarabenii. De mic ştiam că dacă zici despre cineva că are „patru clase la Români”, atunci educaţia acelei persoane valorează cât toată şcoala la sovietici.

Universul celor „patru clase la Români” mă fascina. Acesta cuprindea (auzisem eu de la bunica, mai citisem şi la Creangă) nu doar gramatică şi caligrafie, ci zeci şi sute de povestiri de glorie, poezii despre domnitori, colinde şi poveşti. Doar de la bunicii noştri mai puteai învăţa cântece despre Ştefan cel Mare, sau urături cu Bădiţa Traian.

Nimeni niciodată însă nu va putea să afirme ceva asemănător: „Ei, să ştii că are (sau a avut, mă rog) patru clase la ţarul Nicolae!”. Deoarece, Românii din Basarabia nu au avut parte de carte în timpul Imperiului Rus. Din data de 16 mai 1812 şi până la 27 martie 1918, între Prut şi Nistru s-au scurs, practic, 106 ani de întuneric intelectual. Iar după 1940, basarabenii au trecut prin deportări, foamete, sute de mii de români fiind exterminaţi de cei care încearcă să ne încredinţeze că ne-au eliberat şi că au deschis şcoli şi universităţi. Au deschis, nu zicem ba, dar mai întâi le-au închis pe cele româneşti. Că noi în Basarabia am avut Şcoală!

Dar ce s-a ales din cele învăţate în şcoala sovietică? Praful! Oricum, domnitorul nostru Ştefan cel Mare şi Sfânt, cel din cântecele bunicilor noștri cu „patru clase la Români”, a revenit printre noi, iar veneticul Lenin, cel care se vroia „veşnic viu”, a dispărut din viaţa noastră.

Basarabenii mai uită, poate, nenorocirile aduse de ocupanţii ruşi, dar rămân fascinaţi în continuare de cele „patru clase la Români”. Aceasta este diferenţa esenţială dintre cei 22 de ani româneşti şi cei 200 de ani ruseşti! De zece ori mai puţini ani, ce emană de o mie de ori mai multă lumină.

„Patru clase la Români” este miracolul pe care România l-a realizat în Basarabia. Într-un timp relativ scurt, autorităţile române au reuşit să alfabetizeze întreaga populaţie dintre Prut şi Nistru. Cei 200 de ani de ocupaţie rusească reprezintă însă blestemul nostru, de care trebuie să ne spălăm cât mai rapid.

De aceea avem azi doliu în Basarabia. Că ne e dor de bunicii noştri, cei cu „patru clase la Români”.


Armata

În Republica Moldova suveranitatea, independenţa, unitatea, integritatea teritorială şi democraţia constituţională sunt garantate de Armata Naţională. Asta citesc în Constituţie. Deci, înţeleg, că Forţele Armate repreizintă una dintre cele mai importante instituţii ale statului, chemată să protejeze caracterele şi atributele lui.

Cu regret, trebuie să constatăm că statul nostru nu are forțe militare. Câteva regimente de care dispune Chișinăul, slabe și ineficiente, nu sunt capabile să îndreptățească misiunea constituțională a Armatei noastre. Acest lucru însă nu poate să nu fie pe placul Moscovei și al Tiraspolului, cu care avem de reglementat niște chestiuni de ordin teritorial.

Recent presa din Federaţia Rusă a început să dea semne de nelinişte, iar oficialii de la Tiraspol să facă spume la gură. Ceea ce mă face să cred că decizia actualilor guvernanţi de la Chişinău de a înzestra tehnic armata noastră este justă, capabilă să impună respectul vecinilor de la răsărit. O eventuală creștere a capacității forțelor militare de pe malul drept al Nistrului ar face ca Armata Națională să fie cât de cât comparabilă cu unitățile paramilitare ale regimului neconstituțional de la Tiraspol.

Dacă politicienii de la Moscova sau Tiraspol au toate motivele de neliniște, altfel ar trebui însă să se prezinte lucrurile la Chișinău. Dar nu e chiar așa. Federația Rusă, ca urmare a adoptării de către Parlamentul Republicii Moldova a proiectului de lege în cauză, și-a reactivat imediat agentura din Basarabia. Toți aceștia încearcă acum să demonstreze în fel și chip că autorităţile moldovene, procurând opt avioane și opt elicoptere militare, ar anula, chipurile, caracterul de neutralitate al statului. Se mai afirmă că acest lucru va îngreuna procesul de reglementare a conflictului transnistrean și că Bugetul va avea de suferit, iar banii, de fapt, trebuie redirecționați spre sferele sociale.

Problema transnistreană rămâne nesoluționată mai bine de douăzeci de ani, exact atâta timp cât Republica Moldova nu a avut armată capabilă să-i apere intersele și suveranitatea, inclusiv asupra regiunii de est, ocupată abuziv de Federația Rusă. Cu siguranță, este imposibil să lupți cu ursul de la răsărit (care ține subțiori arme nucleare și nu flori), iar cazul Georgiei este relevant, chiar dacă nu unul simptomatic. O armată puternică însă ar reda Chișinăului mai multă îndrăzneală și ar genera mai multă autoritate în fața marilor puteri.

Netralitatea Republicii Moldova, râvnită atât de mult de politicienii rusofili de la Chișinău, este una dintre cele mai păguboase prevederi constituționale, promovată cu insistență de clasa politică moldoveană începând cu anul 1991. Un element ce nu este capabil să soluționeze problemele noastre de integritate teritorială. Doar le păstrează în stare latentă, iar când vor izbucni din nou, vom fi luați prin surprindere, ca de atâtea ori, fără forțe armate serioase, apte să opună rezistență unui eventual pericol extern. Nemaivorbind de alte chestiuni de interes regional sau european, pe care ar trebui să le avem și noi ca stat. Lumea de azi e într-o schimbare dinamică permanentă, iar Republica Moldova nu are capacitate să se integreze plenar în procesele ce au loc în lume, neutraliatea ei fiind, de fapt, funia ce o ține legată de interesele Federeației Ruse în zonă și o împiedică să se apropie, în primul rând, de România, dar și de restul spațiului Nord Atlantic.

Rusia și reprezentanții intereselor ei în Republica Moldova sunt deranjați de o eventuală sporire a capacităților militare ale statului dintre Prut și Nistru. De aceea au și sărit cu toții, fiind preocupați, chipurile, de neutralitatea Basarabiei. De fapt, ceea ce îi interesează este imperturbabilitatea intereselor Kremlinului în această zonă, iar o armată, cel puțin eficientă, dacă nu puternică, a Chișinăului ar da multă bătaie de cap Moscovei și regimului de la Tiraspol.

Din ceea ce debitează agentura rusească de la Chișinău, nu se vede clar legătura dintre caracterul neutru al unui stat și armata acestuia. Sunt atâtea elemente, menționate în Constituție, menite să fie protejate de armată. Inclusiv neutralitatea. Cu ce, eventual, vor fi apărate acestea? Cu târnăcopul? Să ne imaginăm ce s-ar fi întâmplat cu Moldova lui Ștefan cel Mare, dacă Marele Domnitor, de dragul neafilierii militare, ar fi lăsat ostașii la vatră? Cu siguranță că Principatul ar fi fost imediat ocupat de una dintre puterile timpului și ar fi dispărut de pa harta politică. Asta, poate, își doresc cei ce pledează pentru lichidarea forțelor militare?

Este necesar ca Armata Națională, alături de învățământ, sistemul medical și securitatea națională, să devină una dintre instituțiile fundamentale ale Republicii Moldova. Aceste domenii trebuie să reprezinte prioritatea Guvernului, iar prin intermediul Bugetului să fie alocate în permanență sume de bani importante pentru întreținerea și dezvoltarea lor. Sunt atâtea alte domenii unde statul poate și chiar trebuie să diminueze cheltuielile.


Ieri am luat ceea ce e al meu

Ieri am luat ceea ce e al meu…

Mi-a aparţinut dintotdeauna, dar a fost sustras de străini. Aceştia m-au deposedat, iar Ai Noştri au făcut tot posibilul şi au deschis o poartă în faţa potecei pe care am mers şi, undeva departe, când am avut impresia că a secat şi ultima picătură de speranţă, cu Credinţă am găsit Bunul meu.

Adeseori, (fire necredincioasă ce sunt!) eram tentat să accept că Ai Noştri sunt ca şi străinii şi nu vor ca eu să găsesc Bunul meu. M-am înşelat! Restituirea a fost efectuată ad integrum.

E un paradox, oare: Ai Noştri înapoiază ceea ce, de fapt, nu au luat?

Ar fi trebuit să îmi întoarcă Bunul străinii care m-au deposedat, restituindu-mi, aşa cum e şi firesc, toate spezele. Or, străinii nu ar fi făcut niciodată aşa ceva, deoarce pe ei nu-i dor Durerile noastre.

Ieri Ai Noştri mi-au dat ceea ce, de fapt, au luat străinii…


Feciorii si fiicele: ai nostri si ai lor

Un reprezentant al fostului partid de guvernamant afirma ca este o rusine mare pentru actuala guvernare sa nu trimita ostasi moldoveni la parada militara de la Moscova, pe care o organizeaza rusii la 9 mai curent. Iar reprezentantii majoritatii partidelor parlamentare, ne informeaza un portal de stiri, sustin ideea ca Republica Moldova trebuie sa participe la aceasta manifestare.

Cand Iurie Muntean spune ca  „feciorii si fiicele si-au pierdut vietile” in acel razboi uita sa reaminteasca si despre feciorii si fiicele noastre care au ajuns, peste vointa lor, pana la Stalingrad, stropind cu sangele lor pamantul rusesc, despre feciorii si fiicele noatre deportati cu sutele de mii in Siberia, de unde nu s-au mai reintors, despre feciorii si fiicele noastre omorati prin infometare in 1947.

Iar actuala guvernare nu face nimic altceva decat sa sustina aceasta idee si sa accepte trimiterea reprezentantilor Armatei Nationale in fosta metropola, facand, astfel, jocul murdar al fostei guvernari de a imparti „feciorii si fiicele” in ai nostri si ai lor.

Si daca participam la parada de 9 mai de la Moscova, zi in care, practic, a fost pecetluita ocuparea noastra de catre fostul imperiu, ce ne facem cu actul de independenta de la 27 august 1991? Mai avem nevoie de el, atata timp cat fortele sovietice sunt considerate eliberatoare pentru Republica Moldova?

Mai jos, Va prezint o parada a ostasilor sovietici care a avut loc in 1939, in Polonia. Sa vedeti cat de afectuosi sunt cu aliatii lor germani. Cu cata tandrete isi aprind unii altora tigarile. Poate rusii ii mai invita o data si la cea de-a 65 aniversare a „marii victorii”?